Rabuni - Invatatorul meu

  „Deși este invizibil, Soarele de Iubire este pretutindeni. Nu aparține nimănui, dar susține totul. Nu poate fi revendicat, dar este sursa a tot ce există. Este mai vechi decât cerul și pământul, mai dinainte de orice început pe care mintea îl poate concepe. Nu știu de unde vine, dar știu că este dintotdeauna. Nu are nume, dar prin el toate creațiile își primesc numele. Nu poate fi definit, dar în tăcerea inimii, El poate fi simțit.”
    „Sunt diferit de ceilalți nu pentru că vreau, ci fiindcă nu mă mai sprijin pe lucrurile pe care ei se bazează. Nu îmi pun nădejdea în ceea ce poate fi pierdut, în schimbător, în efemer. Mă sprijin pe Soarele de Iubire, singurul neschimbător, dincolo de teamă, pierdere și iluzie, mereu prezent în spatele formei, dincolo de mască. Astfel, în tăcerea inimii, bucuria mea este doar în El.
    Oamenii își petrec viața căutând stabilitate, consolidându-și poziția în lume, acumulând bunuri, sperând la respect și la a lăsa ceva în urmă. În această goană nesfârșită, se îndepărtează tot mai mult de ei înșiși. Trăiesc cu impresia că succesul înseamnă a avea, a ști, a controla mai mult, însă adevărata împlinire vine din renunțare, nu din acumulare. Privesc lumea și observ cum oamenii se străduiesc să fie importanți, admirați, văzuți. Cu cât caută mai mult atenția celorlalți, cu atât se pierd mai mult pe sine. Se luptă să dovedească ceva, să fie considerați valoroși, recunoscuți pentru faptele lor. Aleg însă să nu mă las prins în acest joc; aleg să fiu ca un copac tăcut, ce crește fără a cere aplauze, ca un râu ce curge fără a întreba încotro merge.
    Unii mă consideră naiv, spunând că ar trebui să mă preocup mai mult de viitor, să lupt pentru un loc mai bun în lume. Privind aceste preocupări, văd însă cum aduc doar frământare. De ce să mă îngrijorez pentru ziua de mâine, când prezentul este suficient? De ce să alerg după lucruri care oricum nu îmi aparțin? Nu este mai simplu să mă las purtat de Voia Creatorului, asemenea norilor ce plutesc pe cer fără a se întreba unde se vor opri?
    Oamenii își construiesc ziduri, își ridică palate, își umplu viața cu obiecte și titluri. Eu rămân gol, ca o vale deschisă, ce poate primi totul fără a păstra nimic. Ei caută certitudinea, dar aceasta este fragilă, depinzând de elemente exterioare. Eu caut doar liniștea inimii, știind că acolo se află adevărata stabilitate.”