O filă din frumoasa poveste de dragoste dintre Mioara și Ovidiu Bojor

„Au fost prieteni 3 ani, timp în care s-au iubit, s-au despărțit, s-au certat și s-au împăcat de vreo două-trei ori. Se iubeau, dar iubirea nu era așa de simplă. Nici unul dintre ei nu avea experiența marii iubiri, așa că uneori nu știau cum să se poarte cu această dragoste complicată. Până la 4 octombrie 1959, când au mers la altar, să-și unească destinele, s-au confruntat cu firea lor omenească, uneori dificilă și greu de controlat, care le ronțăia din suflete. Ovidiu, prins în febra iubirii pentru Mioara, se simțea devastat de despărțirea de ea.
Într-o scrisoare către ea, el își dezvăluia întreaga frământare:
Mioriță dragă,
Ce mult am dorit liniștea unui cămin, „casa mult visată”, la un moment dat o credeam o realitate. Dar astăzi sunt atât de departe de ea. Încerc să mă consolez cu ideea renunțării. Poate unora așa le este dat în viață, să fie hoinari mereu. Să fugă mereu după fericire și cu aceeași iuțeală ea să-i depășească mereu. Nu putem fi fericiți din slăbiciune, din propria noastră vină: aspirațiile sunt prea mari față de posibilitățile realizării.
Vedem lumina și nu ajungem niciodată la ea. Iar durerea este cu atât mai mare cu cât suntem mai conștienți.
Plec din nou, mai amărât decât oricând. Singur, fără nici o speranță sau întovărășit de gândul cuiva. Peste câteva zile toți mă vor uita ca și când n-am fost vreodată.
În urma mea nu rămâne nimic frumos sau bun. Numai lacrimi și dezamăgire.
Dacă ție, la care țin mai mult decât la oricine de până acum, n-am reușit să-ți dăruiesc ceea ce meriți, atunci ce să mai aștept de acum înainte? Tu ai făcut uneori aluzie și mi-ai recomandat să mă căsătoresc cu anumite persoane. Sunt destule care mi-ar satisface trupul sau altele, care ar fi soții bune, credincioase și mi-ar dărui cât pot.
Dar asta pentru mine e prea puțin.
Vezi ce pretențios și nedrept sunt? Le-aș dărui și eu o parte din mine, din inima mea, dar gândul meu, sufletul meu ar tânji mereu după ceva mai bun, mai frumos, mai înalt.
Nu mă voi căsători decât cu o singură persoană pe care tu o cunoști prea bine. Cu ea sau cu moartea. Cum va vrea Domnul.
Numai ție m-aș dărui cu întreaga mea inimă și cu întreg cugetul, pentru totdeauna.
Numai pe tine nu te-aș putea refuza de la orice mi-ai cere. Dacă e nevoie… până la sacrificiu.
În zilele ce urmează vei avea, sper, liniște și libertate deplină să-ți definești sentimentele tale față de mine. Fiecare zi de așteptare va fi pentru mine o zi de bucurie și de durere. Sunt sigur că voi suferi în aceste zile așa cum niciodată n-am suferit până acum. Dar această pedeapsă va fi prea mică pentru mine față de ceea ce ți-am greșit.
Plec cu un car de amărăciune și cu o fărâmă de speranță, iar de n-ai fi tu, poate și cu dorința de a nu mă mai reîntoarce vreodată.
Rămâi cu bine, scumpă Mioară, Ovidiu va fi lângă tine mereu.
19 septembrie 1967
P. S.
În 6 octombrie voi reveni în București pentru o zi sau mai multe. Dacă ai să-mi spui ceva, te rog, așteaptă-mă cât de târziu.
O lună mai târziu, când lucrurile nu erau, încă, clare, iar asupra iubirii lor părea să stea sabia lui Damocles, Ovidiu îi scria din nou Mioarei:
„Vei cunoaște vreodată frământările mele?
Vei ști cândva câte zile și nopți am petrecut cu gândul la tine?
Vei simți tresăririle inimii mele la fiecare sunet al soneriei sau la fiecare pas care se aude aproape de ușa mea?
Vei vedea vreodată de câte ori privirile mele rătăcite te-au căutat în zadar?
Vei auzi plânsul durerii sau fiorul morții?
Tu taci și privești din umbră. Nu zici nimic. Iar când ridici privirea în ochii tăi citesc dezaprobarea. Eternul nu! Mă înspăimântă. Îi simt ascuțișul înfipt în inima mea.
Și totuși sper.
Cu ce drept? Cum pot pretinde iubirea de la nepăsare? Cum pot aștepta cuvinte senine de la furtună?
Și totuși aștept… fără sfârșit!”
1967 noiembrie 18
Rar își recunosc oamenii perechea, puțini sunt aceia plini de certitudini în privința partenerului vieții lor, dar Ovidiu a fost unul dintre aceștia. Sufletul lui și-a recunoscut femeia care avea să-i stea alături întreaga viață, femeia pentru care ar fi făcut orice sacrificiu și aceea fără de care nu s-ar fi simțit niciodată întreg. Valurile tinereții i-au zbuciumat pe amândoi, i-au răsucit pe toate părțile, dar – în cele din urmă – Ovidiu mergea cu Mioara la altar, împlinindu-și astfel visul de a fi împreună cu femeia iubită. Religia lui greco-catolică interzice divorțul, așa încât Ovidiu a știut că ea este aleasa inimii sale și că nu se vor despărți niciodată. A dus-o la altarul Bisericii Albe, de pe Calea Victoriei, a făcut-o mireasa lui și asta a fost cucerirea cea mai importantă pe care a realizat-o în prima parte a tinereții sale.
Mai târziu avea să colinde România în lung și-n lat, să cutreiere munții și câmpiile, să facă vreo 40 de mii de kilometri pe jos, să cucerească vârful himalayan, Burja Himal, și să cutreiere prin diferite țări africane, prin Tibet, prin lumea largă… poate cu mai mare ușurință decât cucerise munții sufletului Mioarei și propriii munți interiori.
Dar mersul la altar cu Mioara nu fusese scutit de intemperii, altele decât cele ridicate de ei înșiși....”
Fragment din cartea „Ovidiu Bojor omul care a cucerit vârfurile” Autor - Maria Timuc, colecția „Personalități și destine”, www.EdituraDharana.ro